Ce-i râsul, decât poate tot o ploaie? Ca plânsul, altă volbură, dară din care,
nu izvorăsc lacrimi amare, nici sărate, ci mai dulci.
Se-ntâmplă că, de te împiedici şi eşti pe stradă – ziua, când soarele e sus,
şi veselia se gudură pe lângă trecători – , o dramă tu trăieşti,
căci cazi şi, negreşit, tu te loveşti. Dar pentru altul din afară-i comedie,
c-arăţi, căzând pe spate, semeţ, palatu-ţi şi-ale lui fereşti, cu ferecate porţi.
Fireşte că o mână ţi se va întinde, dar şi mai multe guri la fel vor face!
Şi ele-ntinse, se vor arăta ca-ntr-un tablou, rânjind la fantezia ochilor înaripată,
iar tu, femeie-mpiedicată, ce-altceva să faci?
Ţi-astupi ce-avântul căzăturii scoase la iveală,
din limpezimea largurilor te ridici, culegi ce s-a împrăştiat din geantă,
tampon cumva între-al tău cot şi trotuar,
îţi scuturi fusta, frunza şi o porneşti săgeată, dar acum atentă,
ca nu cumva, dintr-o pornire oarbă, să întâlneşti iar hazul de necaz,
fiindcă se ştie de duhul dramei: când de careva se leagă,
nu-l mai slăbeşte-o zi întreagă, că-i înţeles cu duhul comediei.
Ca-n orice lucru, când râdem, ne gândim şi la sfârşit.
Să mori de râs!
“Să mori de râs” şi tu, de câte din cutia Pandorei s-au vărsat, nu-i loc,
căci ce-ai lăsat în spate nu te lasă:
- Cucoană, hei, cucoană! Nea la loc! tu îl trimiţi pe pajişti mocirloase-n gând.
Hai, las’ că nu mă prinzi tu cu momeli! îţi zici, şi îţi ţii pasul cătinel.
Dar salba acestei micuţe întâmplări, ce-o ţii la gât, şi vrei să te slăbească,
se rupe şi ea, boabe-boabe, se împrăştie-n etape, savuroasă şi se face tot mai mare,
şi nici n-apuci ca să respiri, eliberată din strâmtoare,
căci te întorci şi vezi că ceea ce el ţine-n mână acum, micuţ,
ţii tu o dat’ pe lună, mărişor între picioare, şi vibrezi,
şi simţi căpăstrul sfiiciunii mai întâi, dar domnu-i domn, şi-i negru, şi rupe el tăcerea, hututui:
- O, ce mărime! şi zâmbeşte, se bucură încinsa fiară, bălind, sperând.
Şi în tot timpul ăsta, deplasat, tu simţi cum ţi se umflă julitura-n dos, cum te furnică
şi cum pământu-ţi fuge şi îţi poartă pică, şi-ai vrea ca ziua să îţi fugă iute după noapte
din nou să-şi umple ugerul c-o întâmplare-n lapte,
fără hulpavul haz, lingându-se pe bot.
Ah, ţine-ţi ochii, ţineţi-i în patru altădată, fată!
E şubredă vederea, nu se vede-un strop! Dar are balta grijă,
să-ţi pistruieze albul tău ciorap! Pesemne norul de de-asupra,
s-a scuturat şi el de râs şi-acum te udă pân’ la piele,
şi te expui, canon în artă, formă plină. Te ia cu frig,
dar nu-ţi mai pasă, că sfârcul ţi s-a-nvineţit şi dă să-ţi iasă,
că bluza s-a lipit şi ceea ce se vede e-o nebunie îndrăzneaţă,
că tocu’ ţi s-a rupt şi şchiopătezi, ce să mai zic?
Să te descalţi şi să dansezi în ploaie nu te lasă chibzuinţa.
Să-ţi verşi în lacrimi suferinţa?
Nu mai bine râzi? Tu, cea păţită, ceru’ gurii-ndreaptă şi a lui mânie!
Şi-acum, de nu v-o fi cu supărare, eu astă întâmplare n-o duc mai departe!
Lui Hercule măciuca-n mână nu voi ca să-i pun, să bată râsul,
ci am vrut aşa, s-arunc în aer praf de sare şi piper,
mai scotocind printr-un hambar de vorbă, mai scotocind prin cer,
căci nu e ochi în lume ca râsul să nu-l vadă ca pe-o cloşcă, ce din ouă
scoate pui. O, lungă, largă comedie în al vieţii mers!
Că n-am încondeiat decât un ou, acuma ce să fac?
Să mă împiedic iară, dacă dau de-un bou? Să mai stau de-un fleac? Sau să alerg,
dar ştii cum e? Cum fugi de lac, cum cazi pe ghizdurile lui de puţ…
Mai bine-arată-mi limba dumitale, ori un deget, ca acuma, la sfârşit, cu înc-o poftă să mă-mpac,
şi-apoi să râd.